În ajunul Crăciunului, copiii merg cu colindul şi cu Steaua, pentru a vesti naşterea lui Iisus. Originea colindelor, texte rituale dedicate Crăciunului şi Anului Nou, nu este cunoscută cu exactitate în istoria românilor. Copiii merg la colindat, la casele frumos împodobite, cântând „Steaua sus răsare” şi „Bună dimineața la Moș Ajun!” şi alte cântece, şi sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi bani.

Colindatul este unul dintre obiceiurile de Crăciun care se păstrează cel mai bine în satele româneşti. Pe lângă mesajul mistic, multe obiceiuri practicate în această zi sunt legate de cultul fertilităţii şi de atragerea binelui asupra gospodăriilor.În unele sate se păstrează şi un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în faţa colindătorilor boabe de grâu şi de porumb. Bătrânii spun că, dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi date găinilor, acestea vor fi spornice la ouat. Ei cred, de asemenea, că vor avea o recoltă foarte bună în anul următor dacă vor amesteca sămânţa pe care o vor pune în brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor.

În ceea ce priveşte obiceiurile culinare, creştinii români obişnuiesc să ţină post timp de 40 de zile înainte de Crăciun, acesta încheindu-se în seara de Crăciun. Un moment gastronomic important care precedă Crăciunul este ziua de Ignat (20 decembrie), când se taie porcul şi se prepară mâncăruri specifice, precum cârnaţii, chişcă, tobă, răcituri, sarmalele, caltaboş, care, alături de tradiţionalul cozonac, vor sta pe masa de Crăciun.Colindele sunt cântecele de leagăn aduse Pruncului Iisus de popoare. Această tradiţie este universală.De aproape douăzeci de veacuri simfonia divină a cetelor îngereşti ce au vestit Naşterea Domnului, însoţită de cântarea păstorilor, se reactualizează în fiecare an de către colindătorii de toate vârstele, care în liniştea nopţii din ajunul Crăciunului merg din casă în casă, vestind Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Datina colindatului se prezintă sub cele mai diferite forme la unul şi acelaşi popor, istorisirea evenimentelor de la Naşterea Domnului fiind miezul acestor colinde.Colindătorii sunt acei oameni care se transformă în crainici ai bucuriei venirii lui Hristos în lume, ai împreunării noastre cu Dumnezeu. Colinda nu-i altceva decât o Evanghelie populară, o Biblie nescrisă a Naşterii Domnului. Readucerea Naşterii Domnului în fiecare an ne arată că sărbătoarea Crăciunului nu mai este o sărbătoare abstractă, ci este prezenţa permanentă a lui Hristos între noi.La colindat

Adevăratul colindat se desfăşoară în seara şi noaptea de Crăciun. Colindătorii se adună în cete bine rânduite. Fiecare grup îşi alege un conducător numit de obicei „vătaf“ sau „jude“. Colindătorilor propriu-zişi li se alătură câţiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci şi traiste, darurile primite. Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu pătrundă în zona ce se cuvenea alteia.Odată intraţi în curtea casei, colindătorii îşi deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunaţi în prag. Cântecele sunt întotdeauna însoţite de dansuri. După ce cântecele şi dansurile din faţa casei s-au terminat, gazda îşi invită colindătorii în casă. Aici, înainte de aşezarea la masă pentru ospăţul comun, vătaful cetei porunceşte să se cânte alte câteva colinde.

Numărul colindelor depinde în mare măsură de rangul gazdei şi de belşugul de daruri pe care ea urmează să le ofere colindătorilor.Unei singure melodii îi pot corespunde mai multe texte (versiuni locale, varianta laică sau creştină).

In noaptea de 23 spre 24 decembrie, de la miezul nopții și până la revărsatul zorilor, ulițele satelor răsună de vocile micilor colindători.

  • Cu traistele după gât, ei se opresc la fiecare casa, în fata ferestrelor luminate, și striga: “Buna dimineața, la Mos Ajun! Ne dați ori nu ne dați?”;
  • dacă gazda întârzie sa le deschidă ușa spre a le împarți colindeti, încep sa cânte mai departe: “Am venit și noi odată /La un an cu sănătate, /Si la anul sa venim/Sănătoși sa va gasim./Ne dați, ne dati, ne dati /Ori nu ne dati?”.
  • Gazdele impart atunci colindetele – adica merele, nucile, covrigii, colaceii din faina, framantati si copti inainte de Ajun.

Pluguşorul

Urare tradiţională la români in preajma Anului Nou, pluguşorul a păstrat scenariul ritualic al unei invocări magice cu substrat agrar. El e întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Textul pluguşorului şi-a pierdut astăzi caracterul de incantaţie magică. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă, mai optimistă, pe măsură ce se apropie de sfârşit.

Aho, aho, copii si frati,
Stati putin si nu mânati
Si cuvântul mi-ascultati:
Am plecat sa colindam
Pe la case sa uram,
Plugusorul românesc
Obiceiul stramosesc.
Va uram cum se cuvine
Pentru anul care vine
Holde mari Cu bobul des
Si pe creste Si pe ses!
Câte mere în livezi
Atâtea vite-n cirezi;
Câta apa în izvoare
Atâta lapte-n sistare;
Sa ne fîe-ndestulata
Casa toata!
Tara toata!

Ia mai mânati, mai flacai!
Si strigati cu totii mai!
Hai,haï!

Aho, aho, ho-ho,
Mâine anul se-noieste
Plugusorul se porneste
Si începe a brazda,
Pe la case a ura.

Iarna-i grea, omatu-i mare,
Semne bune anul are,
Semne bune de belsug,
Pentru brazda de sub plug.

Doamne binecuvânteaza,
Casa care o ureaza
Plugusor cu patru boi,
Plugusor mânat de noi.

Sus pe cer ca straluceste,
O stea mare ce vesteste
Ca se curma de acum
Al nevoilor greu drum;

Asta-i steaua româneasca
A unirii
Si-a-nfratirii,
Stea de viata, stea de spor,
Stea de bine-n viitor.

Fa-o, Doamne, sa luceasca
Steaua noastra româneasca
Si sa stea tot între noi,
Sa nu mai avem nevoi.

Anul Nou ne-aduce noua,
Timp mai bun si viata noua;
Anul Nou o sa ne fie,
Început de veselie.

Mari pe mici n-or prigoni,
Mici pe mari nu vor râvni,
În fratie si dreptate
Au sa fie legi lucrate.

Noi cu ei mâna vom da
Si-ntr-o hora vom juca.
Dumnezeu care ne-asculta,
Ne întinde hrana multa,
Si pamântul ce-om avea
Grâu de aur ne va da.
Mânati, mâi!
Hai,haï!

Capra

Acest obicei ţine, de regulă, de la Crăciun pana la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau turcă în Moldova şi Ardeal, borita (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită „brezaia“ (din cauza înfăţişării pestriţe a măştii) şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou.Capra se alcătuieşte dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se înveleşte cu hârtie roşie. Peste această hârtie se pune o altă hârtie neagră, mărunt tăiată şi încreţită în forma părului. În loc de aceasta se poate lipi şi o piele subţire cu păr pe ea. În dreptul ochilor se fac în lemn doua scobituri unde se pun două boabe de fasole mari, albe, cu pete negre, peste care se lipeşte hârtia neagră cu încreţituri sau pielea cu păr. În loc de urechi, capra are două găvane de lingură. Pe ceafă are patru corniţe, frumos împodobite cu hârtie colorată, pe care se află înşirate şiraguri de mărgele. În dosul coarnelor se află o oglindă care răsfrânge foarte mândru lumina de pe la casele unde intră capra noaptea. În cele două fălci de sus ale capului, se pune falca de jos, care se mişcă în jurul unui cui care nu se vede. Aceasta falcă este îmbrăcată la fel ca şi capul. Sub ceafă este o gaură în care se pune un băţ lung de un cot, de care se ţine capra. De partea de dinaintea fălcii de jos se află atârnat un clopoţel, iar de partea de dinapoi se află legată o sârmă. Dacă această sârma se lasă slobodă, partea de dinaintea fălcii de jos atârnă şi astfel gura caprei se deschide. Dacă s-ar trage scurt de sârmă, gura caprei s-ar închide printr-o clămpăneală seacă, de lemn. Fireşte clopoţelul sună. Atât băţul, cât şi sârma sunt acoperite cu un sac de formă tronconică, de pânză groasă de sac, care, pentru a sta umflată si a acoperi astfel pe cel ce va ţine capra de băţ, va clămpăni-o şi va juca-o, are legate pe dinăuntru nişte cercuri de sârmă sau de lemn.Masca este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Un spectacol autentic trezeşte în asistenţă fiori de spaimă. Mult atenuat în forma sa citadină actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei. Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum şi alte manifestări ala măştilor (căiuţii-feciori travestiţi în crai, turca-masca de taur), întâlnite în satele româneşti la vremea Crăciunului provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii.

Foaie verde şi-o alună, 
Bună ziua, ziua bună, 
Ia deschideţi porţile, 
Să intre căpriţele. 

Ţa, ta, ta, căpriţă ţa, 
Nu te da, nu te lăsa, 
Ţa, ţa, ţa, căpriţă ţa, 
Capra noastra-i cu mărgei, 
Cu cercei cu catifelii, 
Joacă vesel căpriţa, 
Toţi is bucuroşi de ea. 

Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa, 
Nu te da, nu te lăsa, 
Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa, 
Şi plecai şi eu la târg, 
Pe căpriţă ce s-o vând, 
Şi mergând pe drum, mergând, 
Aud din urmă strigând:

Cumpărătorul:

– De vânzare-i capra bade? 
Ciobanul:
– De vânzare! 
Cumpăratorul:
– Şi cât vrei pe ea? 

Ciobanul:
– 1000 de lei! 

Cumparatorul:
– E blândă, nu împunge? 

Ciobanul:
– E blândă, nu împunge. 

(Capra îl împunge pe cumpărător). 

Cumpărătorul:

– Eu îţi dau 500 de lei pe ea pentru că împunge. 

Ciobanul:
– Decât să-mi dai 500 de lei pe ea, mai bine îi dau un par în cap. (O loveşte uşor cu băţul,
capra cade şi nu mai mişcă). 

Alaiul:

– Valeu, capra noastră a murit! 

Ţa, ta, ta, căpriţă, ţa, 
Te-o lovit vreo boală grea, 
Sau pe unde-i colindat, 
Veste rea tu ai aflat. 

Ciobanul:

– Baa… da capra nu îi moartă şi nu din pălitură. A leşinat, ce din cele ce-o aflat. 

Alaiul:

Scoală tu căpriţa mea, 
Faptele s-or îndrepta, 
Şi-acum haide să plecăm, 
Şi-alte case colindăm, 
Ţa, ţa, ţa, căpriţă, ţa, 
Nu te da, nu te lăsa, 
Ţa, ţa, ţa, căpriţa, ţa.

Sorcova

Aparţinând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării, care aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei.

Sorcova, vesela,
Să trăiţi, să-mbătrâniţi:
Ca un măr, ca un păr, 
Ca un fir de trandafir. 
Tare ca piatra, 
Iute ca săgeata.
Tare ca fierul, 
Iute ca oţelul. 
La anul si la multi ani!

Sorcova, vesela,
Sa traiti, sa-mbatraniti,
Ca un mar, ca un par
Ca un fir de trandafir.
Ca merii, ca perii,

In mijlocul verii.
Ca vita de vie,
La Sfanta Marie.
Tare ca piatra,
Iute ca sageata.
Tare ca fierul,
Iute ca otelul.
Vacile laptoase,
Oile lanoase,
Porcii unsurosi,
Copii sanatosi.
Cate cuie sunt pe cas,
Atatia galbeni pe masa.
La anul si la multi ani!
Sa traiti sa ne dati bani!

Steaua

De la Crăciun şi până la Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăciunului, cântă versuri religioase despre naşterea lui Iisus: „Steaua sus răsare“; „În oraşul Vitleem“; „La nunta ce s-a întâmplat“; „Trei crai de la răsărit“

Steaua sus răsare
Ca o taină mare
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte
Şi lumii vesteşte

Ca astăzi Curata
Preanevinovata
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia
Naşte pe Mesia

Magii cum zăriră
Steaua şi porniră
Mergând după rază
Pe Hristos să-l vază
Pe Hristos să-l vază

Şi dacă porniră
Îndată-L găsiră
La Dânsul intrară
Şi se închinară
Şi se închinară

Cu daruri gătite
Lui Hristos menite
Luând fiecare
Bucurie mare
Bucurie mare

Care bucurie
Şi aici să fie
De la tinereţe
Pân-la bătrâneţe
Pân-la bătrâneţe