Există locuri din România care merită cunoscute, prețuite și, de ce nu, salvate. „O mică citadelă universală”. Astfel descria faimosul Jean Bart Sulina de altădată. În perioada de înflorire maximă, populația orașului depășea 20.000 de locuitori. Astăzi, doar 3.000 de oameni mai trăiesc aici. Clădiri de patrimoniu, care au supraviețuit bombardamentelor, au fost distruse de nepăsare. Reperele arhitecturale ale unui oraș cosmopolit sunt reduse, într-un prezent al indiferenței, la stadiul de simple ruine.

„Sulina e un obiect de interes pentru oricare dintre noi pentru că marchează începutul Uniunii Europene. Este orașul în care s-a constituit Comisiunea Europeană a Dunării, momentul în care, pentru prima oară în Europa, marile puteri au hotărât să facă ceva împreună, important, pentru întregul continent. Aici, în Sulina, s-a garantat circulația sigură și transportul de mărfuri; aici, în Sulina, s-a adus pentru România, în premieră, telegraful. Aici, în Sulina, mari țări precum Turcia, Italia, Franța, Anglia au conlucrat pentru a dezvolta ceva ca bun comun european, lucru pe care îl vedem, împreună, în această expediție”. (Silvia Teodorescu, organizatorul campaniei „Cronicari digitali”)

Poveștile uimitoare ale orașului

De departe, de pe apă, Sulina mai păstrează aparența unui oraș cochet, cu clădiri frumoase și o istorie ieșită din comun. Odată ajuns pe mal, te lovește aerul de urbe părăsită. Fiindcă tot stau prost cu banii, autoritățile locului ar putea închiria Sulina producătorilor de filme postapocaliptice: ar fi decorul perfect.

Pe străzile din centru, case construite în alte vremuri își trăiesc bătrânețea într-un mod jalnic. Generație după generație, cei care le-au locuit nu și-au mai bătut capul cu restaurarea lor.

SERGIU IOSIPESCU, doctor în Istorie universală, cercetător științific: „Vechile clădiri ale orașului, cu baza de piatră, aveau partea de sus din lemn, iar deasupra erau acoperite cu olană. Ceea ce necesita o șarpantă foarte solidă, pe care, treptat, oamenii nu au mai știut să facă. Și, în felul acesta, vechile clădiri, tipice pentru Marea Neagră, de jur împrejur, treptat au fost abandonate, au fost acoperite cu oroarea de azbest, tablă ondulată. Și cu tinichea, după aceea”.

Mai nimic din ce se poate vedea astăzi nu spune povestea Sulinei înfloritoare de altădată. Odată cu înființarea Comisiei Europene a Dunării, organism care a reglementat libera circulație pe Dunăre, sub supraveghere internațională, orașul a cunoscut o dezvoltare fără precedent. La sfârșitul secolului al XIX-lea, 27 de naționalități conviețuiau aici. Cel mai răspândit grai era cel grecesc, prima limbă oficială – franceza.

SERGIU IOSIPESCU, doctor în Istorie universală, cercetător științific: „Acestea sunt casele funcționarilor Comisiunii, actualmente închiriate de Administrația Fluvială a Dunării de Jos unor locuitori din Sulina. Din păcate, starea lor și clădirile parazitare din jur au luat din farmecul acestor vilișoare foarte frumoase, de altfel, și foarte bine construite, cu scări interioare de lemn, cu un ansamblu de locuit extrem de primitor. Le-am clasat și pe acestea monumente istorice. Stadiul în care se află ele în prezent este următorul: devorate de igrasie, năpădite de vegetație și lemnăria din ce în ce mai putrezită”.

Reporter: Per total, cum ați defini stadiul în care se află Sulina, patrimoniul arhitectural și urban al Sulinei?

SERGIU IOSIPESCU: Într-o stare avansată de degradare. (…) Și, din păcate, cu o lipsă acută de proiecte de perspectivă.

Reporter: Situația actuală ține doar de bani sau și de altceva?

SERGIU IOSIPESCU: Ține și de pregătirea noastră. De felul cum suntem educați. Normal e să facem în școli clase de patrimoniu, să învățăm și să facem foarte multă istoria artei. Eu am avut un curs de Arheologie – Istoria Artei, la Facultatea de Istorie, 3 ani, 2013 – 2016, și oamenii erau extrem de interesați să afle lucruri noi.

Reporter: Înțeleg că acest curs, totuși, nu mai există…
S.I.: Nu, l-au suprimat!

Farul din Sulina are o cameră dedicată lui George Enescu


Farul vechi din Sulina este una dintre puținele clădiri de patrimoniu care sunt, încă, funcționale. Construit la început de secol XIX de autoritățile otomane, a fost administrat în perioada 1897-1939 de Comisiunea Europeană a Dunării. În anul 2003 a devenit muzeu. Una dintre camere îi este dedicată marelui dirijor GEORGE GEORGESCU, născut aici.

MARIA SINESCU, conservator de monumente istorice: „De jur împrejur, în aceste mari tablouri, sunt cei mai mari oameni consacrați ai muzicii clasice din lumea întreagă, care au susținut concerte sub bagheta maestrului George Georgescu, peste tot în lume. În aceste vitrine avem câteva obiecte personale ce au aparținut maestrului, iar în fiecare an, la sfârșitul lunii august, în curtea mică a farului, susținem un mic concert cu invitați de la filarmonica din București”.

Cine a fost Jean Bart

Altă încăpere, alte istorii. Despre un mare creator de povești, născut în Moldova și adoptat de Sulina: JEAN BART.

MARIA SINESCU, conservator de monumente istorice: „A fost comisar maritim la gurile Dunării, comandant de navă, căpitan de port și, mai apoi, scriitor. //…// Personal s-a ocupat de viața jurnalistică și teatrală a orașului. Mobilierul ce-l vedeți aici dumneavoastră a aparținut căpităniei portului, pe când era căpitan de port. Obiectele toate ce le vedeți dumneavoastră în această expoziție sunt obiecte de marinărie și au fost donate de către locuitorii orașului, pentru a se îmbogăți patrimoniul muzeal al acestui micuț obiectiv turistic”.

Cele trei nume ale orașului Sulina

Multe nume mari sunt legate de Sulina. Orașul însuși a mai purtat alte trei.

MARIA SINESCU, conservator de monumente istorice: „Primele denumiri la această localitate au fost Selina, Solina, Salina, de la apa sărată de mare, existentă dintotdeauna, din poveștile localnicilor în vârstă”.

Nu poveștile localnicilor, ci documentele spun cum a ajuns Sulina un punct-cheie pe harta acestei părți de lume. Comisia Europeană a Dunării, organism care a reglementat navigația și comerțul în zonă, i-a dat fostului târg de pescari o însemnătate aparte. Pentru ca Sulina să devină un port important, poartă de legătură între Orientul Mijlociu și Europa, a fost nevoie de modificări aduse brațului natural al Dunării. Artizanul acestor lucrări a fost inginerul englez CHARLES HARTLEY.

MARIA SINESCU, conservator de monumente istorice: „Primele lucrări de succes ale acestui mare domn au fost îndreptarea canalului Panama, de Suez, Mississippi”.

În 1870, Sulina capătă statut de porto franco, port internațional liber, fără taxe și impozite. Acest statut aduce cu sine o dezvoltare fără precedent. Fotografiile de la început de secol XX ne înfățișează orașul în epoca sa de glorie.

MARIA SINESCU, conservator de monumente istorice: „S-a construit uzină de apă, uzină electrică, spital central în spatele farului, un dispensar. Mai apoi s-au construit 9 agenții consulare, sediul Poliției, cazinou, sediul Prefecturii, Palatul Comisiei, hotel, 1.186 de case s-au construit pe malul Dunării. Pe faleză, mai exact. 157 de prăvălii au existat în Sulina, 3 mori, 4 tipografii, teatru cu 300 de locuri”.

Un bombardament fatal

Teatrul este, azi, doar una dintre multele ruine ale Sulinei. În cel de-al Doilea Război Mondial, orașul a fost bombardat în proporție de peste 80%. De atunci, Sulina nu pare să se mai poată ridica, din propria cenușă.

RALUCA IOSIPESCU, doctor în Istorie, expert în arheologie medievală: „Aș zice că îmi plânge sufletul. Sunt niște clădiri foarte frumoase, construite trainic, marea majoritate a lor au temelie de piatră, partea de etaj este construită din cărămidă, bine acoperite. Au rezistat chiar și bombardamentelor nenumărate care s-au abătut asupra Sulinei în cele două războaie mondiale. Sunt, în continuare, niște monumente care așteaptă, de fapt, să ne întoarcem către ele și să restaurăm, să le cercetăm, în primul rând, numai așa ele pot să trăiască”.

Uzina de apă a orașului, ridicată cu bani olandezi, acum peste 100 de ani

Din fericire, „trăiește”, încă – și-și face impecabil treaba – uzina de apă a orașului. Sulina funcționează și astăzi datorită construcției vechi de peste o sută de ani, care a fost ridicată cu bani… olandezi.

SILVIA TEODORESCU, organizatorul campaniei Cronicari digitali: „Este cea mai înaltă construcție din localitate, legenda spune că s-a ridicat – nu, asta e adevărat – cu fondurile Casei regale olandeze, în momentul în care, odată ajunsă în România, venind în vizită la Sulina, regina Wilhelmina a Olandei a oprit vaporul, pentru a cere un pahar cu apă. Se pare că un localnic i-a întins un pahar de apă, luând-o direct din Dunăre. Iar reprezentanta casei regale olandeze a fost destul de intrigată că orășenii nu aveau apă filtrată și a hotărât să dea bani pentru ridicarea acestei uzine de apă, dar și pentru sistemul de canalizare al orașului”.

Bine ați venit, tovarășă regină!

În anii comunismului, uzina a furnizat nu doar apă filtrată, ci și o anecdotă cu Ceaușescu.

SILVIA TEODORESCU, organizatorul campaniei Cronicari digitali: „În anul 1975, fiica reginei Wilhelmina a venit în vizită în România, fiind ea însăși regina Olandei și, împreună cu tovarășul Ceaușescu, a venit în vizită la Sulina. Ea voia să știe ce s-a întâmplat cu banii pe care casa regală îi donase, la sfârșitul secolului XIX. A fost întâmpinată de primar – și-aici e partea amuzantă: primarul orașului i-a întâmpinat cu „Bine ați venit, tovarășe Nicolae Ceaușescu!”, „Bine ați venit, tovarășă regină!”.

Vizita regală din 1975 a fost un moment hotărâtor pentru soarta unei alte construcții-simbol din oraș.

SILVIA TEODORESCU: „Vizita reginei Olandei, în 1975, aici, împreună cu Nicolae Ceaușescu, a însemnat pentru comunitate garanția finalizării construcției bisericii ortodoxe, pe care regina a dorit să o vadă, pentru că făcea parte din investiția pe care Casa Regală olandeză o făcuse demult, construcție care începuse în 1902 și nu fusese finalizată nici atunci. Și, deși în perioada aceea bisericile ortodoxe, și nu numai, se dărâmau, era perioada neagră a comunismului, Ceaușescu a dat bani pentru finalizarea acestei biserici”.

Biserica în cauză – de fapt Catedrala Sfinții Nicolae și Alexandru – a fost salvată, acum patru decenii, de o regină. Nu vă închipuiți, însă, că o duce, și azi, „regește”. Aflată într-o stare precară, este în șantier de opt ani. Nu numai că restaurarea nu avansează, dar au putrezit și schelele. Cauza lucrărilor care par să nu se mai termine este o complicație administrativă.

RALUCA IOSIPESCU, doctor în Istorie, expert în arheologie medievală: „Este o problemă juridică intervenită la un moment dat, în sensul că bisericile, de curând, de câțiva ani de zile, sunt declarate proprietate privată. Or legislația privitoare la monumente, la ora actuală, nu permite finanțarea lucrărilor de restaurare pentru monumente aflate în proprietate privată”.

Patrimoniu neglijat. Hotelul devenit adăpost pentru câini vagabonzi

Catedrala ortodoxă nu este, nici pe departe, singurul monument de patrimoniu neglijat din Sulina. Hotelul CAMBERI, ridicat de cel mai bogat grec din oraș, era singura clădire cu două etaje, la început de secol XX. Pe ușa hotelului, pe care altădată se perindau turiști de soi, intră astăzi doar câinii vagabonzi.

RALUCA IOSIPESCU, doctor în Istorie, expert în arheologie medievală: „Acest hotel, Canberis, socot că ar fi o perlă a Sulinei, dacă s-ar restaura. Alături avem fostul teatru al Sulinei, care, la fel, dacă s-ar restaura și și-ar relua funcțiunea, sunt convinsă că ar aduna toți turiștii care vin aici în sezonul estival, toate aceste clădiri au un mare potențial economic și turistic în ele și ar trebui imediat restaurate”.

Cimitirul Comisiei Europene din Sulina este, și el, monument de patrimoniu. Nici n-ar putea fi altfel: este supranumit CIMITIRUL COSMOPOLIT, fiindcă „locatarii” săi au vorbit – firește, în timpul vieții – nu mai puțin de 21 de graiuri. Marinari englezi, comercianți greci, ingineri olandezi și danezi. Italieni lângă lipoveni și croați, nemți vecini cu francezii.
Aici, pe o suprafață relativ mică, se regăsește, poate cel mai bine, caracterul orașului de odinioară.

SERGIU IOSIPESCU, doctor în Istorie universală, cercetător științific: „Caracterul Sulinei de altădată este foarte bine redat de un roman al lui Jean Bart,  Europolis. Un oraș european. Atunci, comunitatea se sudase foarte bine, pe temeiuri economice și culturale, grecii aveau tradițiile lor și biserica lor, italienii – și ei sunt prezenți aici – aveau biserica catolică, englezii aveau o biserică anglicană, era și o moschee, pentru populația turcească. Cei mai vechi din zonă sunt, firește, grecii și românii. Trebuie să îndreptăm o eroare care se face, de obicei: în Delta Dunării, în lacurile care țin de Delta Dunării și care, acum, țin de Rezervația Biosferei Delta Dunării, primii pescari au fost românii, moldovenii. Sunt catagrafiați, inventariați în 1484 – 1485, când zona aceasta fost cucerită de sultanul Baiazid al II-lea. Și, cu ocazia asta, avem registre de pescari cu nume românești, care activau aici, la pescuit de nisetru, în special, pentru icre negre”.

Cimitirul are mai multe secțiuni: cea ortodoxă, una catolică, partea evreiască și cea otomană. Mormintele turcilor marchează și un fragment de istorie… a modei.

SERGIU IOSIPESCU, doctor în Istorie universală, cercetător științific: „Cimitirul otoman ascunde în înfățișarea pietrelor de mormânt o întreagă etapă din istoria turcilor din secolul al XIX-lea. În anul 1838 a început, prin reglementări date de sultanul Mahmud al II-lea, perioada tanzimatului. O ruptură de trecutul cu turban. Și, de unde mormintele de secolul XVII, XVII prezintă caracteristica anterioară tanzimatului, mormintele au pe deasupra turban. Câtă vreme aici, în epoca tanzimatului, sultanul Mahmud al II-lea a spus „Să se termine cu turbanul! Să fim moderni! Fesul!”. Și iacătă că sunt cu fes”.

O poveste de dragoste cu personaje celebre își scrie aici capitolul ultim.

RALUCA IOSIPESCU, doctor în Istorie, expert în arheologie medievală: „Aici avem două morminte apropiate, ale unor personaje care s-au iubit foarte mult, Mihail Drăghicescu și principesa Ecaterina Moruzi. Legenda locală spune că principesa a fost exilată aici din cauza dragostei pe care i-a purtat-o lui Mihail Drăghicescu și s-au prăpădit unul după altul, la foarte scurt timp.
Mihail Drăghicescu, comandor, un personaj foarte important, profesorul lui Eugeniu Botez, cunoscut mai mult sub numele Jean Bart, și un personaj foarte pasionat de porturi, cu lucrări dedicate porturilor pe care le-a străbătut. Iar în spate mormântul Ecaterinei Moruzi, care este și întemeietoarea Teatrului”.

Nici „pirații” nu lipsesc din cimitirul Sulinei.

SERGIU IOSIPESCU, doctor în Istorie universală, cercetător științific: „De câțiva ani, s-a dus buhul, la cimitirul ortodox de la Sulina, al celebrului mormânt al piratului! Iată-l! Steagul piratului: scăfârlia și oasele. Așa să fie? Și ne uităm, cam serios „piratul acesta din Caraibe”. Și citim „Aici odihnește Ghiorghios Kontoguris, originar din Kefalonia, s-a născut acolo în octombrie, 14, 1838 și și-a dat sufeltul la Domnul, la 25 martie 1871. Frate-su, Grigorios, a pus această placă”. Nu-i piratul din Caraibe, este un kefalonit, un negustor cinstit, iar din a doua jumătate a secolului XVIII pe morminte se sculptează oasele, ca un semn al morții. Deci, cum se cheamă… „myth buster”!

Povești adevărate sau nu? Nici nu mai are importanță: sunt fermecătoare. Așa a fost și Sulina, cu mai bine de un secol în urmă. Astăzi, doar câțiva temerari se încumetă să-i cutreiere străzile deprimante. Campania „Cronicari digitali” încearcă un lucru pe care oficialii locului nu-l reușesc: promovarea patrimoniului urban și arhitectural al Sulinei, în speranța că se mai poate salva ceva.

SILVIA TEODORESCU, organizatorul campaniei Cronicari digitali:„ Din nefericire pentru Sulina pe care o vedem acum, are multe lucruri de lucrat la, este într-o stare destul de tristă. Ce-am făcut noi este să-i dăm o șansă ca ea să fie mai cunoscută, mai promovată și poate comunitatea locală să se bucure de un viitor dacă nu la fel de strălucit, măcar corect și cinstit, pe care îl merită, în virtutea a ceea ce a însemnat Sulina, pentru România și pentru Europa, odată”.

REPORTER: DIANA POPESCU

Sursa : Digi24