La 7 decembrie 1941, un tânăr marinar de doar 19 ani, Rudolph Victor Piskuran, urmaşul unor emigranţi din România, a dispărut în devastatorul atac de la Pearl Harbor. Timp de 75 ani nu s-a mai ştiut nimic de el, până când familia sa a primit o veste ce a provocat un fior puternic.

În dimineaţa zilei de duminică, 7 decembrie 1941, o lovitură năprasnică schimba soarta celui de-Al Doilea Război Mondial şi implicit a lumii. La ora 7.55, Pearl Harbor, principala bază navală americană din Oceanul Pacific, a fost atacată devastator de japonezi, provocând intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. „Portul-perlă“ a devenit portul cu epave Pearl Harbor este situat pe insula Oahu din arhipelagul Hawaii, insulă ce este capitala statului Honolulu.

Oahu se găseşte la aproximativ mijlocul distanţei de 10.000 de kilometri dintre Japonia şi SUA (la 3.000 de mile marine de coasta Americii şi la 4.000 de mile marine de Japonia). Oahu înseamnă „locul de adunare“, iar Pearl Harbor este „portul-perlă“, fiind denumit aşa pentru abundenţa de mărgăritare care se găsesc în apele insulei Oahu. 

Aici se aflau, în ziua de 7 decembrie 1941, o serie de opt vase de război ale SUA, ancorate la cheul insuliţei Fort Island, cu ape adânci, din centrul bazei Pearl Harbor. Navele erau: Arizona, California, Maryland, Nevada, Oklahoma, Pennsylvania, Tennessee, West Virginia. Lângă ele mai era Vestal, o navă de reparaţii trasă lângă Arizona.  Mii de militari erau la datorie în dispozitivul „Battleship Row“, aşa cum avea să fie numită zona, după dezastrul de la Pearl Harbor. Relaţiile dintre Japonia şi SUA erau deja tensionate din cauza luptei pentru influenţă politică şi economică în zona Pacificului.

Un supravieţuitor de la Pearl Harbor urma să spună: „Era o chestiune de timp până când japonezii aveau să ne atace. Ne aşteptam la asta, dar nimeni nu ne-a avertizat când ar fi trebuit să se întâmple“.

Ora 7.55. Dezastrul loveşte liniştitul Pearl Harbor Urgia a venit pe apă şi din aer, la ora 7.55 a duminicii de 7 decembrie 1941. Japonezii au atacat năucitor cu distrugătoarele şi cu bombardierele făcând 2.390 de victime. Dintre acestea, 2.341 au fost militari, iar 49 au fost civili ucişi de atacatori sau de riposta americană (aşa-numitul „friendly fire“). 

Pearl Harbor, văzut din avioanele japoneze Sursa fdrlibrary.marist.edu

Cei mai mulţi oameni au murit pe nava USS Arizona – 1.177. Tragedia a fost cu atât mai mare cu cât pe această navă serveau mai multe perechi de fraţi (37 cazuri), ba chiar şi câte trei fraţi (trei cazuri), precum şi un tată cu fiul său. Majoritatea au fost ucişi în acţiune. Următoarea navă nimicită a fost nava USS Oklahoma, unde au murit 429 de militari. La Hickam Field, cartierul general al bazei militare din Honolulu, au pierit 191 persoane (dintre care 5 civile), pe nava USS West Virginia – 106, pe nava California – 105, pe nava USS Utah – 64 etc.

Discursul rămas în istorie pentru „Ziua Infamiei“ Preşedintele SUA Franklin D. Roosevelt avea să facă a doua zi declaraţia de război a Statelor Unite contra Japonia. Discursul său a devenit unul dintre cele mai cunoscute din istorie, cu o expresie-cheie care va defini pentru totdeauna atacul de la Pearl Harbor: „Ziua Infamiei“. „Ieri, 7 decembrie 1941 – o dată care va trăi în infamie –, Statele Unite ale Americii au fost brusc şi deliberat atacate de forţele navale şi aeriene ale Imperiului Japonez. (…) Ostilităţile există.

Nu este niciun dubiu că poporul nostru, teritoriul nostru şi interesele noastre sunt în grav pericol. Cu încredere în forţele noastre armate, cu determinarea nelimitată a poporului nostru, vom câştiga triumful inevitabil. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Cer Congresului SUA să constate că, în urma atacului neprovocat şi crud al Japoniei de la 7 decembrie 1941, există o stare de război între Statele Unite ale Americii şi Imperiul Japoniei“, a citit Roosevelt.

La 11 decembrie 1941, Germania şi Italia au declarat război SUA, care le-a răspuns cu o declaraţie de război.  Când japonezii au atacat Pearl Harbor, 2.000 de tineri americani de origine japoneză erau în serviciul activ al Armatei, în Hawaii. Alte sute de tineri erau cadeţi care se înrolaseră în acea zi în Garda Teritorială Hawaii. Printre militarii americani de la Pearl Harbor se aflau însă şi tineri de origine română, ale căror familii emigraseră peste Oceanul Atlantic în căutarea unui trai mai bun.

Pentru urmaşii migranţilor, prospera Americă a însemnat şi moartea. Rudy al lui Piskuran Primul erou româno-american din Al Doilea Război Mondial a fost Rudolph Victor Piskuran, la Pearl Harbor. Avea 19 ani şi se înrolase cu mult entuziasm în Marina SUA, fiind repartizat ca marinar clasa a doua cu numărul de serviciu 2834494, pe nava USS Oklahoma. Nava fusese lansată la apă în 1914, fiind construită din sponsorizarea unei tinere din înalta societate – Lorena J. Cruce (1895-1972), fiica unui bogat industriaş american. Vasul de război avea aproape 28 de tone, 178 de metri lungime, înălţime 29 de metri şi o carenă (partea de sub linia de plutire a navei) de 8,7 metri. 

Marinari de pe USS Oklahoma, cu câţiva ani înainte ca tragedia să lovească Sursa npg.gov Rudolph Piskuran se născuse la 15 mai 1922, în Elyria, un mic orăşel din statul Ohio – patria multor români din Transilvania stabiliţi în SUA încă dinainte de 1900. Părinţii lui aveau deja nume americanizate – tatăl este consemnat în anale când Walter, când William, iar mama, Julia, era născută Mihicz. Familia de imigranţi Piskuran stătea pe West River Street şi avea o stare materială precară.  Rudy absolvise cu un an înainte, în 1940, liceul local, unde jucase baschet şi cântase în cor.

Tovarăşii din copilărie şi fratele mai mic şi-l aminteau ca pe un băiat vivace, mereu zâmbitor, care înota în râul plin de rugină al Elyriei şi îi învăţa box. Rudy, acasă, în liceu Sursa chroniclet.com Fetele îl plăceau pentru că Rudy era bine-crescut, întotdeauna amabil cu toată lumea şi săritor. În albumul de absolvire, băiatul a scris câteva cuvinte sub fotografia lui: „Darurile tale trimise de Sus o să te ajute să devii preşedinte“, s-a amuzat el.  Mesajul audio care a supravieţuit timpului Ajuns în Hawaii, Rudy coresponda intens cu fratele mai mic, Elmer, născut la 1 aprilie 1926. Apropiaţi ca vârstă, Rudy şi Elmer dormeau în acelaşi pat, iar când Rudy a plecat în Marină îşi scriau des. La 15 martie 1941, Rudy îl anunţa pe Elmer că i-a făcut un cadou-surpriză din Waikiki, pentru împlinirea vârstei de 15 ani. „Am dat 25 de cenţi înregistrându-ţi pe un disc urarea de la «La mulţi ani!». Dacă n-o să meargă, am pierdut bani şi am irosit timp. Dar dacă merge, o să-mi auzi vocea în loc de scrisori“, era vesel Rudy.

Înregistrarea audio a ajuns la familia Piskuran şi se află încă în posesia ei, la loc de mare preţ.  Mă simt în siguranţă şi fericit. Să nu vă faceţi griji, v-am zis. Japonezii doar blufează, mai periculoşi sunt vulcanii de aici. S-a simţit o scuturătură sau două, ieri, de la un vulcan vechi, dar în curând vom pleca pe mare. Apoi nici că ne mai pasă de erupţii. Rudolph Victor Piskuran, într-o scrisoare trimisă familiei Proaspătul recrut mărturisea cât de mult îl bucură scrisorile de acasă, care de obicei erau trimise de Elmer. „Scrii în sălile de studiu, aşa-i? Trebuie să fii inteligent ca să nu foloseşti acest timp pentru a învăţa. Să ştii că aştept note mari de la tine! Să nu uiţi!!“, îi punea el în vedere, grijuliu. Fetele hula-hop din Hawaii, ultima desfătare

Tânărul marinar se bucura din plin de noul lui statut. Era departe de casă, la mii de kilometri, într-o lume exotică, unde fetele frumoase purtau ţinute sumare şi ghirlande de flori. „O să-ţi trimit şi ţie nişte poze cu mine şi fetele «hula-hop», să le arăţi la şcoală. Pe-aici poţi să vezi şi celebrităţi“, se lăuda Rudy.  1941. Rudy, marinar pe USS Oklahoma Sursa chroniclet.com Totuşi, el îl sfătuia pe Elmer să îşi vadă de carte, pentru că viaţa în Marină e foarte grea. „O să-ţi fac eu radiografia completă când mă întorc acasă, dar dacă te întreabă cineva, să spui că totul e grozav aici – aşa cum spun recruţii. Să nu cumva să te înrolezi în Marină, nu e nimic ca acasă. Nu te distrezi pe-aici“, îl dăscălea pe Elmer fratele mai mare. Părinţilor, Rudolph le scria să nu-şi facă nicio grijă pentru el. „Vă rog să vă veseliţi tot timpul şi ţineţi minte că o să vin acasă din nou şi cât de curând cu putinţă“, îşi făcea el curaj, în iulie 1941. „Trebuie să mă întorc la navă“ Ultima lui scrisoare a fost trimită la 29 noiembrie 1941, cu opt zile înainte de atacul de la Pearl Harbor. Familia s-a mângâiat apoi, toată viaţa, cu emoţiile pe care le trăia Rudy în acel timp.

El descria cât de frumoasă a fost acea zi, în care a urmărit soarele apunând încet după munţii Hawaii-ului. „Mă simt în siguranţă şi fericit. Să nu vă faceţi griji, v-am zis. Japonezii doar blufează, mai periculoşi sunt vulcanii de aici. S-a simţit o scuturătură sau două, ieri, de la un vulcan vechi, dar în curând vom pleca pe mare. Apoi nici că ne mai pasă de erupţii“, le împărtăşea Rudy. În ajunul zilei fatidice de 7 decembrie 1941, Rudolph se delecta jucând cărţi pe alt vas cu prietenii săi, fraţii Andrew şi Louis Sebastian. Se făcuse târziu şi Rudy s-a ridicat dintr-odată în picioare. „Trebuie să mă întorc la navă“, a spus el hotărât.

Fraţii au insistat să mai stea, dar nu l-au putut convinge. „Parcă ar fi fost în transă“, i s-a destăinuit Andrew, peste ani, lui Elmer. Captivi în mormântul de sub ape, au strigat trei zile după ajutor Nava USS Oklahoma a primit în plin tirul japonez, la ora 7.56. Opt torpile au lovit-o în puncte vitale în primele 10 minute de la declanşarea bombardamentului. Vasul s-a înclinat până s-a răsturnat cu susu-n jos, scufundându-se cu marinarii înăuntru. Cea de-a noua torpilă i-a pecetluit mormântul de sub ape. Era ora 8.08. Cu doar o zi înainte, la 6 decembrie, „Oklahoma“ împlinise un an de când staţiona la Pearl Harbor. După încetarea focului, americanii au început lupta disperată pentru salvarea marinarilor prinşi captivi. Nava era înfiptă cu punţile în nisipul de pe fundul apei şi cu elicea la suprafaţă. În coca navei s-au făcut găuri pentru a scoate afară membrii echipajului. Doar 32 din 429 de oameni au fost astfel salvaţi.

Dintre ei, 11 proveneau dintr-un compartiment de depozitare, numit „lucky bag“ – „sacul norocos“.  Nava USS Oklahoma, lovită mortal de torpilele japonezilor Sursa wikipedia.org Restul de aproape 400 de marinari au rămas captivi în obscur, sub linia de plutire, în zone inundabile ale navei răsturnate la 180 grade. Trei marinari mai temerari, care cunoşteau extrem de bine nava, au reuşit să se salveze găsind singuri o cale de ieşire, dintre fiare, spre suprafaţă. Alţii au aşteptat să fie scoşi de unde se aflau, fără să consume rezervele de aer agitându-se. Iar alţii au bătut cu ciocane sau cu pumnii goi în table pentru a se face auziţi. Timpul se scurgea, oxigenul se termina, iar apa ameninţa să inunde tot. Trei zile s-au auzit la suprafaţă bătăile disperate după ajutor ale celor din epavă. Apoi s-a aşternut liniştea. Locul în care era Rudolph Piskuran când USS Oklahoma s-a scufundat nu a fost stabilit niciodată.

Nu se ştie dacă Rudy a supravieţuit bombardamentului, răsturnării brutale şi inundării navei sau dacă s-a stins lent şi chinuitor, ostatic al morţii într-o epavă scufundată invers. Preţul pus pe memorie Nouă nave ale Marinei SUA au fost scufundate în acea zi la Pearl Harbor, inclusiv cinci vase de luptă. Alte 21 de vapoare au fost aproape distruse. Două dintre ele, Arizona şi Utah, se află încă acolo, pe fundul apei.

În Memorialul de la Pearl Harbor, vizitatorii au acum prilejul să meargă pe un ponton ridicat deasupra locului unde odihneşte USS Arizona, nava pe care au murit cei mai mulţi marinari (1.177). „Book your Pearl Habor tour now!“ („Programează-ţi turul Pearl Harbor acum!“) sau „Keep their memory alive! Donate!“ („Păstrează-le memoria vie! Donează!“), somează americanii de la National Park Service, în cel mai izbitor stil comercial. În total, 400.000 de americani au murit în Al Doilea Război Mondial.

Marina SUA a încercat de-a lungul timpului să scoată nava Oklahoma la suprafaţă, deşi era distrusă în proporţie covârşitoare şi nu mai putea fi folosită la nimic. Au dezechipat-o de armament şi de instrumentarul militar, au vândut la fier vechi suprastructura vasului, apoi au început s-o remorcheze din Oahu spre San Francisco pentru a o duce într-un şantier unde urma să fie dezmembrată total. „Oklahoma“ a refuzat să moară altfel decât pe mare. O furtună a scufundat-o pentru a doua oară, la 17 mai 1947, la 540 de mile de Pearl Harbor. Alinarea de pe urmă Eforturile oficialităţilor americane s-au concentrat pe o compensare a familiilor eroilor Pacificului, oferindu-le date certe despre soarta acestora. Din decembrie 1941 până în iunie 1944, Marina SUA a scos din epavă rămăşiţele celor pieriţi în epava vasului Oklahoma.

Acestea au fost îngropate în cimitirele Halawa şi Nu’uanu din Hawaii. În septembrie 1947 (după ce USS Oklahoma, scoasă din serviciu, se scufundase definitiv), rămăşiţele marinarilor au fost dezgropate de Serviciul de Registratură a Mormintelor Americane şi transferate la un laborator ştiinţific din Hawaii. Numai 35 de marinari dintre cei 429 ucişi au fost identificaţi. Ceilalţi, aproape 400, consideraţi imposibil de identificat, au fost îngropaţi ca „necunoscuţi“ în 46 de morminte din Cimitirul-Memorial Naţional al Pacificului, Punchbowl din Honolulu. În primăvara lui 2015 a fost decisă reluarea operaţiunii pe baza noilor teste ADN. Americanii au înfiinţat în cadrul Departamentului Apărării o agenţie guvernamentală cu 500 de angajaţi şi buget de 112 milioane de dolari, The Defense POW/MIA Accounting Agency (DPAA), pentru recuperarea personalului dispărut în război – fie prizonier în lagăr, fie combatant dispărut în acţiune. DPAA a prelevat probe ADN de la rudele de sânge (fraţi, copii, nepoţi), pentru a fi găsite compatibilităţi cu resturile umane deshumate.

Rudolph, înapoi acasă după 75 de ani La 20 aprilie 2016, o veste neaşteptată cutremura familia Piskuran şi comunitatea din Elyria. Rămăşiţele lui Rudolph fuseseră identificate după ADN-ul furnizat de fratele său cel mic Elmer şi de doi nepoţi. „În cazul lui Piskuran, cercetătorii au utilizat probele ADN, care s-au potrivit cu cele ale fratelui şi ale celor doi nepoţi, precum şi evidenţele circumstanţiale şi analizele de laborator, inclusiv fişa dentară, care au corespuns dosarului lui Rudolph Piskuran“, au precizat experţii DPAA. O emoţie puternică a invadat neamul lui Rudolph. Toţi îl priviseră ca pe o icoană, peste generaţii, nepoţii urmându-i exemplul de a se înrola în Marină.

Fratele Elmer l-a jelit toată viaţa. „Când s-a prăpădit Rudy, mama a plâns săptămâni în şir, de-am zis c-o pierdem. Tata a fost terminat. Mă doare şi acum. N-am avut curaj să le dau scrisoarea cu vestea morţii lui decât a doua zi după ce am primit-o“, a povestit Elmer copiilor săi. Soarta i-a adus o ultimă mare mângâiere: a trăit cât să primească vestea găsirii fratelui său, eroul dispărut la Pearl Harbor. În umbra fratelui Elmer Piskuran a murit la venerabila vârstă de 90 ani, la 30 mai 2016. Marcat de pierderea tragică a fratelui său, adolescentul de atunci nu a ascultat îndemnul lui Rudy şi s-a înrolat în Marină înainte de majorat, ascunzându-şi vârsta. Elmer a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial la bordul navei Haraden. „Îi plăcea să danseze, să joace golf şi bowling, să călătorească, a făcut 18 croaziere şi îşi iubea familia“, au menţionat urmaşii săi în ferparul lui Elmer Piskuran.

După lăsarea la vatră, Elmer a lucrat 40 de ani ca electrician. A fost căsătorit cu Geraldine Moore, care a murit lăsându-i trei fiice, opt nepoţi şi nouă strănepoţi. Când nepoţii lui au îmbrăcat haina militară pentru a servi în Marină, chiar la Pearl Harbor, Elmer a plâns văzând iarăşi uniforma de culoarea oceanului, în care Rudy le-a fost răpit. La moartea lui Elmer, în loc de flori, familia Piskuran a transmis că ar fi mai utile donaţii pentru centrul de îngrijiri Mercy New Life Hospice din Lorain, Ohio, în care el şi-a sfârşit zilele. Şi Elmer Piskuran, fratele eroului, a fost înmormântat cu onoruri militare, ca veteran de război, în cimitirul Brookdale din Elyria. „Tata a avut o rană vie în piept toată viaţa. Şi-a dorit ca Rudy să vină acasă, iar dorinţa acum i s-a îndeplinit. În fiecare an, când era ziua de 7 decembrie, tata suferea cumplit, de parcă Pearl Harbor se întâmpla din nou.

N-a reuşit să treacă niciodată peste pierderea lui, n-a fost o zi în care să nu-l pomenească pe Rudy“, au lăcrimat fiicele sale vorbind jurnaliştilor americani la 14 octombrie 2016, în Elyria, când toată familia şi tot oraşul s-a strâns la funeraliile eroului Rudolph Victor W. Piskuran. „Rudolph «Rudy» Piskuran – Deşi părinţii William şi Julia (născută Mihicz) şi fraţii Julia Suta, Walter şi Elmer nu au trăit să-l vadă pe Rudy venind acasă, el este primit de rude care, cu toate că nu l-au cunoscut, nu au uitat niciodată sacrificiul său suprem. El va fi aşezat spre odihnă lângă părinţii săi, la cimitirul Sfânta Maria din Elyria, la 14 octombrie 2016, cu onoruri militari depline“, scria în obituarul lui Rudy.  

Rudolph Victor Piskuran, băiatul cu sânge de român, a revenit în Elyria natală, aşa cum a promis întruna în scrisorile sale. Odată cu el a fost adus şi Walter Frankewicz, un camarad de pe USS Oklahoma, care avea 24 de ani când a murit în atacul de la Pearl Harbor. Spre deosebire de Piskuran, lui Frankewicz nu i-a mai supravieţuit nimeni. În lipsa neamului stins, oamenii din Elyria, veterani din toată SUA, pompieri, motociclişti şi oficiali de la Washington i-au fost lui Walter Frankewicz familia care l-a condus pe ultimul drum. Corespondenţa de război a lui Rudy a fost scoasă de la păstrare de urmaşii Piskuranilor şi arătată, în zilele noastre, presei americane.

La 19 octombrie 1943, un coleg de şcoală navală a transmis o scrisoare familiei Piskuran, destănuind că se afla la Pearl Harbor şi a văzut cum torpila a lovit nava Oklahoma pe care era Rudy. „Nu pot să explic cum m-am simţit ştiind că Rudy, alături de alţi colegi, toţi băieţi foarte buni, se aflau pe acea navă“, a scris Clyde Rogers. El l-a caracterizat pe Rudy ca fiind un băiat deosebit, ambiţios şi conştiincios. De la Pearl Harbor încoace, toate liceele din America au introdus în programa şcolară construirea de machete de avioane pentru a fi recunoscute de civili. Rudolph Victor W. Piskuran a fost distins, post-mortem, cu medalia „Inimă Purpurie“ marcând jertfa sa în Al Doilea Război Mondial. A doua zi după atacul de la Pearl Harbor, japonezii au atacat Insulele Filipine, unde exista altă bază americană.

La ora la care Franklin Roosevelt citea „discursul infamiei“, războiul făcea încă o victimă printre recruţii români-americani: tânărul militar Cornelius Brumbar, născut la Aurora, statul Illinois, mort la 8 decembrie 1941. „Aceşti tineri americani de origine română au murit pentru Statele Unite ale Americii. Dumnezeu să-i odihnească în pace! Să le fie memoria binecuvântată!“, a scris în anii ’40 gazeta „The New Pioneer“ (dedicată imigranţilor românilor-americani şi familiilor lor), despre urmaşii românilor care şi-au onorat ţara.  

Sursa : adevarul.ro

Reclame