În urmă cu 130 de ani, la 11 februarie 1889, împăratul japonez Meiji şi-a extins planul său de modernizare şi occidentalizare a naţiunii şi prin promulgarea unei noi constituţii. Constituţia Meiji a constituit un reper important în realizarea unui stat japonez modern şi în încercarea Japoniei de a deveni una dintre puterile lumii moderne, notează http://afe.easia.columbia.edu/.

În 1867, când prinţul Mutsuhito (n. 3 nov. 1852-m. 30 iul. 1912) a devenit împărat şi a luat numele de Meiji (”conducătorul iluminat”), acesta era hotărât să rupă politicile tradiţionale ale tatălui său şi să îmbrăţişeze modelul occidental. La naşterea sa, Japonia era o ţară izolată, feudală, dominată de şogunatul Tokugawa şi de daimyo, care administrau cele peste 250 de domenii care împărţeau ţara.

Epoca Meiji a marcat dizolvarea feudalismului japonez şi construirea unui nou stat modern. Împăratul Meiji a avut puţină putere politică, dar a fost simbolul suprem al unităţii Japoniei. În 1868 a lansat proiectul de occidentalizare a Japoniei, prin abolirea structurilor feudale şi a sistemului funciar feudal (1871), adoptarea la scară naţională a unui nou sistem de învăţământ (1872), introducerea serviciului militar obligatoriu şi adoptarea calendarului gregorian (1873), adoptarea unor forme democratice de guvernare (1885), promulgarea Constituţiei Meiji (1889) şi deschiderea Parlamentului (Dieta, 1890). În timpul domniei împăratului Meiji (1867-1912), Japonia s-a transformat dintr-o ţară feudală într-una din puterile lumii moderne, potrivit www.newworldencyclopedia.org.

Realizată de Ito Hirobumi (n. 16 oct.1841 – m. 26 oct. 1909), unul dintre cei mai importanţi oameni de stat (genro) ai perioadei Meiji şi de patru ori prim-ministru al Japoniei, alături de un grup de lideri guvernamentali şi câţiva specialişti occidentali în ştiinţe juridice, Constituţia Meiji, inspirată după cea germană, a proclamat Japonia monarhie constituţională. Noua Constituţie îi acorda o putere absolută împăratului, dar permitea totodată crearea unor instituţii democratice.

Constituţia adoptată în 1889 a creat un Parlament (Dieta), formată dintr-o cameră superioară cu membri provenind din rândul aristocraţiei, şi o cameră inferioară aleasă, care consilia guvernul. Un cabinet de consilieri apropiaţi a fost direct responsabil faţă de împărat, dar nu şi faţă de Dietă, fiind considerat mai presus de politică. În practică, împăratul a permis acestui grup format din oameni de stat cu experienţă (seniori), cunoscuţi sub numele de genro, să aleagă premieri. Sub conducerea acestor consilieri (inclusiv Ito Hirobumi, Yamagata Aritomo şi Inoue Kaoru), Japonia a devenit un stat industrial modern şi şi-a demonstrat puterea sa militară în primul război chino-japonez (1894-1895) şi războiul ruso-japonez (1904-1905).

Constituţia Meiji a rămas în vigoare până după cel de-al Doilea Război Mondial, când o nouă Constituţie, care a creat un sistem parlamentar mai puternic, a fost adoptată.

Prin poziţia sa geografică şi prin configuraţia topografică, Japonia a evitat, din Antichitate şi până în epoca modernă, să fie inclusă în vreo macroformaţiune politică a Extremului Orient sau să fie subjugată de marile puteri coloniale, potrivit lucrării ”Enciclopedia Statelor Lumii” (Editura Meronia, Ed. a XV-a, 2018).

Numele de Nippon sau Nihon (Ţara Soarelui Răsare) a apărut pentru prima dată într-o scrisoare din anul 607 d.Hr., adresată împăratului Chinei, de prinţul Shotoku.

În epoca Nara (710-794), Japonia s-a transformat într-o monarhie absolută după model chinez, sprijinită de un aparat birocratic centralizat şi eficient. După mutarea capitalei imperiale la Kyoto (794), întărirea autonomiei marilor seniori feudali a dus treptat la slăbirea autorităţii centrale. Prin limitarea, în 1192, a autorităţii imperiale şi asumarea puterii reale de către şogun (comandantul militar suprem), a fost inaugurată aşa-numita ”epocă a şogunatului” (1192-1867), când funcţia imperială a fost redusă la un simplu rol decorativ-ceremonial. Slăbirea autorităţii centrale, în secolele XV-XVI marcată de lupte pustiitoare între marii feudali, a împins Japonia spre descentralizare politică şi fărâmiţare feudală.

Ieyasu Tokugawa, devenit şogun în 1600, a restabilit unitatea imperiului şi a mutat în 1603 capitala la Edo (azi Tokyo) şi a adoptat în 1639, o politică de autoizolare deplină a ţării. O revoluţie l-a obligat pe ultimul şogun să depună puterea, la 9 noiembrie 1867.

În 1867, autoritatea împăratului Meiji a fost restabilită, fiind inaugurată ”epoca Meiji” (1868-1912), o perioadă de rapide şi radicale transformări în viaţa Japoniei. AGERPRES /(Documentare – Irina Andreea Cristea; editor: Liviu Tatu, editor online: Adrian Dădârlat)

Reclame